Recuperare dificila 2
Nu am mai reusit sa scriu in ultimele zile deoarece nici starea Teodorei nu a fost prea buna si din pacate nici starea mea. Am avut anumite caderi psihice (nu de durata) insa multumim Domnului ca acum suntem mai bine. Ne este foarte greu s-o vedem pe Teo in starea in care este. Tuburi, fire, cabluri, branule si dincolo de ele evident durere si suferinta fizica la Teo si aceleasi lucruri insa sufletesti si la noi privind-o pe ea.
Dupa aproximativ 6 zile de somn indus de la ultima operatie de marti 31 ianuarie, Teodora s-a trezit. Duminica, 05 februarie, chiar in ziua in care a implinit un an si 10 luni, Teodora a deschis ochii. Nu se trezise complet insa realiza putin din ceea ce se intampla cu ea. M-a privit si … a plans … 5 ore aproape in continuu … Se uita la noi si parca voia sa ne spuna “ma doare, ma simt rau…” Nu puteam face nimic decat s-o mangaiam, sa-i vorbim, sa incercam sa ne jucam insa nimic nu a dat roade. Incerca sa scoata un sunet, sa planga in hohote insa durerea nu-i dadea voie sa se manifeste decat prin lacrimile care ii curgeau pe obraji. I-am sarutat lacrimile si…am plans impreuna cu ea. A fost singurul mod de a-i arata ca suferim impreuna cu ea. Din cauza plansului si a agitatiei ii crescuse frecventa cardiaca la 190 de batai pe minut, febra la 39-40 iar asistentii de serviciu nu gaseau solutii. Am plecat spre casa cu inima franta. Ieri, situatia s-a repetat numai ca spre pranz, Teo a devenit nervoasa. (reactii pe care le au toti pacientii care stau sub somn indus sau chiar coma indusa, imediat ce se trezesc). Am incercat s-o linistim insa nu am reusit. Temperatura crescuse iar in jurul valorii de 40 iar frecventa cardiaca era de 195 de batai pe minut. I-au dat o doza de calmant (care trebuia s-o si adoarma pentru o ora, doua) si, vazand ca nu-si face efectul, dupa o ora i-au administrat o alta doza care a avut acelasi rezultat: Teo nu a adormit ci mai degraba a devenit si mai nervoasa. Ne uitam la ea si nu stiam ce sa-i mai facem. In jurul orei 21, am plecat spre casa lasand-o pe Teo pe mana asistentei de noapte. Nu mai puteam. Eram epuizati nu atat fizic cat psihic. Am lasat-o dand din picioare, din maini, dandu-si ochii peste cap … Am plecat de la ea daramati psihic. Parca nu se mai termina odata greutatile, chinurile…si ale ei si ale nostre.
Ne-am incurajat unul pe altul aducandu-ne aminte de un noiembrie 2010 cand Teo se afla intr-o situatie similara. Se decompensase foarte mult si nimeni nu-i mai dadea nicio sansa de supravietuire. Ba inca am mers si am cumparat si loc de veci pentru ca situatia era foarte grava. Daca atunci am sperat, macar ca eram in perspectiva mortii deoarece inima era neoperata si nu putea sa reziste prea mult la decompensare de pana la 40%, ne-am zis ca acum avem mult mai multe motive sa credem ca va fi bine deoarece acum suntem in perspectiva recuperarii si a vindecarii. Trebuie sa avem rabdare si incredere in EL.
Azi dimineata am ajuns la spital si Teo dormea linistita. Pe monitor erau valori normale la toate semnele vitale. Am intrebat cum a fost azi noapte si asistentul ei mi-a spus ca a facut febra 40 si s-a agitat pana la ora 3 noaptea apoi…a obosit si a adormit. Cand a venit dr Mair, am aflat si motivul agitatiei si a febrei: Teo a facut pneumonie pe plamanul drept. I se administra deja antibiotic pentru asta si se vedea ca ii merge mai bine. Nu stiu cum a ajuns sa faca pneumonie in IntensivStation din AKH. Se pare ca se mai intampla si la case mai mari… insa nu pot reprosa nimic nimanui. Absolut tot ceea ce fac ei pentru Teo este fara grad de comparatie.
Cand s-a trezit, eram chiar in fata ochilor ei. I-a deschis si cand m-a vazut nu a mai plans ci m-a privit lung. I-am spus de ce este acolo si ce s-a intamplat cu ea, ca trebuie sa mai treaca putin timp pana se va reface din cauza operatiei…o sa vi se para ciudat insa expresia fetei arata ca intelege perfect ceea ce-i spun. Era calma. M-a prins de mana si a continuat sa ma priveasca. A intervenit asistentul vrand sa-i dea ceva medicatie insa vazand “tandreturile din priviri” mi-a spus “nu va deranjati, ma intorc eu peste cateva minute…”
In cursul zilei am aflat si care a fost procedura de operatie la inima. Exista un aparat care preia functiile inimii si ale plamanilor pe toata durata interventiei chirurgicale insa inainte de asta, sangele este scos total din organism, cu ajutorul acestui aparat. Ulterior, dupa ce este finalizata operatia, sangele este pompat inapoi insa in momentul trezirii pacientului, senzatia de durere este imensa. Cel care mi-a povestit despre procedura de operatie suferise el insusi o interventie chirurgicala la inima chiar aici in AKH. Durerile persista si dupa o luna, chiar doua, imi spunea persoana respectiva. Nu poti tusi, nu poti vorbi, nu poti scoate un sunet iar secretiile care se acumuleaza pe gat si in piept devin o problema majora.
La plansul Teodorei am crezut ca este un simptom post-operator de depresie (pe care am inteles ca-l au si bebelusii si adultii deopotriva) insa dicolo de asta mi-am dat seama ca are dureri insuportabile si de aceea ii administreaza calmante si chiar o lasa sa doarma marea parte a timpului. Ea nu a suferit o interventie ci au fost doua la inima (dorv si indepartarea valvei pulmonare), una la plamani (stenoza pulmonara), una la arcul aortic de la esofag si una la buric (fistula uraca). Prea mult … si acest prea mult a creat prea multa durere; insa … a trebuit.
Teo este o luptatoare si usor usor isi va reveni. Avem incredere in Domnul si avem incredere in ea. Continuam sa ne rugam (cu puterea pe care o (mai) avem si credem ca Domnul, ceea ce a inceput va duce la bun sfarsit.